CAPITOLUL XV  - (sfârșitul volumului I)

2023. Octombrie...

Sandu. Sandu Gorun este numele meu. Cincizeci și doi de ani rotunzi, împliniți de curând, în septembrie. A trecut destul de mult timp de când am deschis ochii spre lumea asta care nu se mai oprește din mișcare. Și, totuși, mai simt că ceva din mine se leagă de acele vremuri în care eram doar un băiat cu vise mari.

Acum, stând pe un deal înghețat, sub cerul palid al unei toamne franceze, mă gândesc că sunt douăzeci și unu de ani de când port uniforma Legiunii Străine. Douăzeci și unu de ani! Un adevărat roman al vieții.

- Păi bine, măi, moșule, după toți anii ăștia cum se face că încă mai ești ?, mă întreabă câteodată acel drăcușor al minții care nu tace niciodată.

Ei bine, o să-i răspund:

- Pentru că mi-am dorit să fiu aici. Pentru că nu tot ce e greu trebuie să fie un pas înapoi. Și, mai ales, pentru că fiecare tresă de pe umăr e câștigată cu lacrimi, sudoare și sânge.

Sunt adjudantul Sandu Gorun, unul dintre cei aproape opt mii de soldați ai Legiunii Străine Franceze. Iar peste mai puțin de o lună voi ieși la pensie.

Port povara unei vieți petrecute între bivuacuri, ordine și focuri de armă. Am rămas în Legiunea Străină. O structură militară de elită. O familie formată din camarazi veniți de prin toate colțurile lumii, cu povești ce te-ar putea ține treaz nopți întregi. Și da, între toate aceste povești, îmi găsesc locul și eu, cu viața mea. O viață care a cunoscut greutăți, bucurii și acea tăcere apăsătoare pe care doar războiul o poate aduce.

Sunt momente în care șuieratul vântului prin fărămițele de metal rămase din ultima misiune seamănă prea mult cu vaietele camarazilor mei. Nopți în care răsuflarea propriului meu piept mi se pare o blasfemie în fața celor ce nu mai respiră.

Cei 21 de ani petrecuți în Legiunea Străină sunt o rană vie. Fiecare zi adaugă un strat de cenușă peste focul amintirilor, dar niciodată nu-l stinge complet. Am încă în minte fețele tinerilor mei camarazi care, acum, trăiesc doar în amintirile mele. Fețe luminate de idealuri, de dorința de a învinge, de a trăi, fețe care, într-o clipă, devin statui de carne rece, inertă.

Nu plâng. Lacrimile nu și-ar avea rostul între pereții acestui destin de fier. Durerea mea nu este una care se scurge în picuri, ci una care rămâne blocată în piept, ca un glonț înfierbântat.

De ce ei? De ce nu eu? Aceste întrebări răscolesc șanțurile adânci ale conștiinței mele, în fiecare zi, ca o explozie repetată, dar fără scăpare.

Eu sunt doar un număr, un pion pe tabla de joc a unei lumi care nu știe să piardă altfel decât prin moarte.

Dar ei? Camarazii mei ? Ei sunt mai mult. Aveau vieți înțesate de vise. Eu mi-am îngropat visele cu mult timp în urmă, sub nisipurile deșertului. Ei, în schimb, purtau încă flăcările speranței. Încă puteau să trăiască și să iubească. Eu sunt doar un cadavru care merge, în vreme ce ei abia încep să trăiască.

Fiecare glonț care nu m-a atins în misiuni mi s-a părut un act de trădare. Eu, Soldatul învechit, cel împovărat de o viață fără orizont, am fost cruțat, în timp ce camarazii mei tineri au fost luați ca o jertfă oarbă. Nu cunosc alt Dumnezeu decât camaraderia, dar chiar și acea Credință se zdrobește în întrebări fără răspuns.

Poate ar fi trebuit să cad în locul lor, dar nu a fost să fie. Rămân, ca o piatră în râu, pe care apa vieții curge nepăsătoare. Dar ce rost are o piatră când râul și-a pierdut murmurul?

Războiul mi-a furat nu doar camarazii, ci și bucăți din mine însumi. A lăsat în loc doar o carapace care știe să lupte, dar nu mai poate să simtă. Am rămas doar cu glasul lor în minte și cu o povară pe care nicio medalie nu poate s-o îndoaie.

Poate că destinul are un simț aspru al ironiei. Să-i vezi pe cei mai buni dintre tine plecând și să rămâi doar tu, ca un martor mut al unui joc pe care l-ai pierdut de mult.

Când îmi prind privirea în oglindă, văd doar un Soldat rămas fără luptă. Dar, în colțurile ochilor, se mai ghicește o sclipire. Nu este speranță, nici mândrie, ci doar un testament mut, un jurământ făcut camarazilor care nu mai sunt. Acela de a nu uita niciodată. De a duce mai departe amintirea lor. Poate că asta este singura mea izbăvire într-o lume care știe doar să ia.

De 21 de ani, hoinăresc prin lume purtând o uniformă care, pentru unii, este un simbol al decăderii, iar pentru alții, al Onoarei supreme. Eu zic că e un simbol al supraviețuirii. Căci asta a fost pentru mine Legiunea: un lung marș al supraviețuirii. De la căldura insuportabilă a Coastei de Fildeș, unde praful se lipea de piele ca un strat suplimentar de armură, până la frigul care pătrunde oasele în munții afgani. De la pădurile ecuatoriale până la nisipurile dogoritoare ale Saharei. Toate au lăsat urme.

Am văzut lucruri pe care niciun om nu ar trebui să le vadă vreodată. Am văzut copii purtând arme mai mari decât ei, oameni care se sfârșeau sub privirile noastre și camarazi care nu s-au mai ridicat. Fiecare misiune, fiecare campanie este un tribut plătit vieții. Pentru fiecare pas făcut înainte, cineva rămâne în urmă. Și de fiecare dată, când mă uit în ochii camarazilor mei, îmi dau seama că ne leagă ceva mai puternic decât jurămintele făcute – frica de a nu sfârși ca aceia care au căzut înaintea noastră.

Dar, printre toate aceste dureri, au fost și momente de bucurie. Prima avansare la sergent, când am simțit că, în sfârșit, munca mea nu a fost în zadar. Nopțile petrecute în jurul unui foc improvizat, cu camarazii râzând de povești care de obicei nu făceau haz. Și, mai ales, acele momente rare de liniște, când cerul se deschidea larg deasupra noastră, iar stelele ne aduceau aminte că încă suntem oameni, nu doar Soldați.

Astăzi, însă, e o toamnă rece, iar aerul are un gust metalic. Suntem într-o misiune de antrenament undeva într-o pădure din nordul Franței. Timpul parcă își bate joc de noi, trecând încet, ca un ceasornic vechi. Camarazii mei sunt răsfirați prin pădure, iar eu stau cu binoclul la ochi, încercând să detectez orice mișcare. Ordinele vin din cască, scurte și precise.

Și totuși, mintea mea zboară departe. La Raluca, fiica mea, care acum e femeie în toată firea. Are 27 de ani. Îmi trimite din când în când mesaje pline de dragoste, dar în care simt și reproșuri tăcute.

Cum să-i explic că, pentru mine, această uniformă a fost mai mult decât un simplu costum? Că mi-a fost refugiu, casă și, uneori, chiar cătușă? Că m-am dedicat acestei vieți pentru că nu știam altă cale?

Iar Carmen... Ah, Carmen! Chipul ei mi se întipărește în minte de fiecare dată când stau în tăcere. Nu am mai vorbit de ani buni. Ea și-a refăcut viața, la fel si eu.

Îmi sună în minte cuvintele Feliciei, prietena noatră comună… Spuse acum câțiva ani…

‘’Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, viața ta netrăită își cere trăirea. Ai fi putut alege libertatea după plecarea soției dar ai ales surghiunul și să ții în palme suflul durerii atâta amar de ani. În cer este speranța , pe pământ durerea iar lumea de astăzi este doar o temniță în mișcare din care numai Îngerii ca tine se pot elibera. Însă n-am putut să înțeleg niciodată de ce un Înger alege să-și trăiască viața pe pământ…

Carmen îți este cicatricea care te doare încă. Prin frunzele arămii, toamna, i-a fost scris înmuguririi să moară. Prin trădare i-a fost scris iubirii să se sfârșească. Nu-i cale de întoarcere, Soldatule. O poți doar sculpta în cuvinte. Dacă, peste ani și ani, iubirea rămâne îngropată în umbra cuvintelor nu este pe degeaba. Este pentru că, într-un alt timp, peste sute de ani, oamenii să o poată descoperi într-o altă dimensiune. Scrie-ți iubirea, Sandule! Așterne-o pe hârtie. Pentru cei ce vor veni. Tu esti simbolul Păcii pe timp de război și sunt convinsă că, renăscând din durere ai devenit și mai puternic ! S-atingi Lumina este un privilegiu al sufletelor mari… Tu esti acel Suflet, Soldatule !’’

Am fost iubit în secret. Și încă cred că mai sunt. Nu știu nimic desprea ea. Doar numele. Și nici acela cel real. Doar Althea. Și mai știu că este mereu acolo.

Eterna pendulare între rațiune și abis, asta simt de când am deslușit urmele lăsate de Althea în viața mea. Femeia aceasta, a cărei prezență nu am perceput-o în realitatea palpabilă, întrupă o dualitate copleșitoare: e un spectru din umbră, dar și o torța ce îmi luminează cele mai ascunse cotloane ale inimii.

Scrisorile ei — armele șoapte ale unui război nevăzut — mi-au străpuns baricadele rațiunii, lăsând în urma lor un câmp de bătălie al emoțiilor.

Ce este iubirea atunci când e oferită în absența privirii, a trupului, a sunetului vocii? E o utopie sau o condamnare? E libertate absolută ori lanțuri nevăzute care mă împiedică să fug de propriile mele temeri?

Althea mi-a oferit, fără să-i cer, o oglindă. Dar acea oglindă nu reflectă chipul meu, ci labirintul sufletului meu. Mă pierd în ea, într-o beznă unde cuvintele ei ard ca stelele — prea departe pentru a le atinge, dar prea vii pentru a le ignora.

Încerc să găsesc un sens în acest tumult.

Ce mă împinge să citesc fiecare literă așternută de ea? Este curiozitatea, dorința, sau poate teama de a o respinge pe cea care m-a iubit în tăcere, ani întregi, într-o solitudine pe care doar ea a ales-o?

Mă întreb — și răspunsurile refuză să vină, ca niște prizonieri ai unui război intern pe care nu-l pot câștiga.

Cuvintele ei sunt lăncile care îmi sparg carapacea. Să fie dragostea însemnarea propriului ego, o acceptare a vulnerabilității, ori o iluzie frumoasă, menite să ne distragă de la absurditatea existenței?

Althea pare să fi găsit răspunsul într-o ecuație pe care o deslușesc doar ochii ei, acei ochi care, paradoxal, au fost mereu întunecați pentru mine.

Mi-a dăruit o poveste pe care eu n-am cerut-o, dar pe care acum sunt blestemat să o trăiesc. În singurătatea ei, Althea a făurit o iubire ca un cântec de luptă — aspru, dar irezistibil în melodia sa.

Ce rămâne din mine dacă o accept? Dar dacă o resping, ce rămâne din ea? Sunt un Soldat prins între fronturi, fiecare decizie fiind o înfrângere mascată în triumf.

Althea, un nume ce sună ca o invocație, o rugăciune sau poate un blestem.

Fiecare scrisoare a ei își lasă amprenta, ca o rană dulce în care mă afund, pentru că poate doar acolo pot găsi într-adevăr sensul a ceea ce sunt.

Este iubirea ei o mântuire sau o capcană? Poate că niciodată nu voi afla, dar lupta cu întrebările va continua să mă definească, ca un foc ce nu poate fi stins.

M-am recasatorit în 2014. Viața ? Destinul ?

M-am recăsătorit cu o franțuzoaică, Celine.

De ce Celine și nu Althea? O întrebare care îmi încearcă sufletul cu greutatea unei balanțe ce nu se poate echilibra.

Celine este prezentul — concretă, palpabilă, un partener al unei vieți construite pe fundația nevoii reciproce. Althea este absența care arde, un mister ce pulsează în fiecare scrisoare anonimă, un destin niciodată întrupat, dar mereu acolo, ca o umbră care nu se lasă alungată.

Cu Celine, am construit o cetate. Nu e una perfectă, dar e solidă. Ne-am legat viețile nu prin focul pasiunii, ci prin răceala logicii. Am fost doi Soldați răniți, fiecare căutând un refugiu într-un război personal. Ea, o franțuzoaică de o eleganță austeră, inginer în fizica nucleară, m-a privit cu ochi ce nu cereau dragoste, ci siguranță. Eu, un bărbat obosit de lupte, am acceptat această uniune ca pe un armistițiu necesar. Nu a fost un „dăruit până la capăt”, ci mai degrabă un „haide să supraviețuim împreună”.

Dar Althea? Althea este focul care arde, dar nu încălzește. Scrisorile ei sunt un torent de cuvinte care îmi sfâșie rațiunea. De ce nu ea? Poate pentru că soldatul din mine știe că unele bătălii nu trebuie purtate. Althea este necunoscutul — și necunoscutul e periculos. O promisiune ce nu a fost testată în focul vieții cotidiene. Poate că ea m-ar fi ars de viu sau, poate, mi-ar fi dăruit o iubire nemărginită.

Dar ce Soldat se aruncă într-o luptă fără să cunoască terenul?

În adâncul meu, rămâne întrebarea: am ales pentru că am fost prea slab să risc? Sau pentru că am fost destul de puternic să recunosc că unele flăcări nu pot fi stăpânite? Cu Celine, am ales un teren sigur, un pact al supraviețuitorilor. Cu Althea, ar fi fost un salt într-un gol al cărui fund nu-l cunosc.

Poate că Althea este mai mult o idee decât o femeie. Poate că scrisorile ei sunt o oglindă în care privesc ceea ce nu am fost niciodată în stare să devin. Poate că ea este chemarea unui destin pe care l-am refuzat pentru că știam că m-ar fi distrus. Cu toate acestea, rămân într-un duel perpetuu între cele două lumi — cea solidă, palpabilă, și cea eterică, imposibilă.

Sunt un Soldat. Am ales stabilitatea în fața haosului, rațiunea în fața nebuniei. Dar uneori, într-o noapte tăcută, într-un moment de singurătate, îmi imaginez cum ar fi fost să aleg Flacăra. Să ard, dar să simt. Poate că nu voi ști niciodată dacă am ales corect. Poate că nicio alegere nu este complet corectă. Dar cu fiecare scrisoare nouă de la Althea, balanța din sufletul meu se zguduie, iar războiul continuă.

Țin în mână ultima ei scrisoare… nu am reușit să o citesc în întregime…

‘’…anii aceia în care singur, rătăcit, te zbăteai ca un fluture prins într-o pânză de păianjen... cine s-a aplecat să-ți ude buzele, să-și șteargă fruntea? Ce umăr a așteptat cuminte să-ți sprijini trupul obosit, ce braț a țipat împreună cu tine când durerea mușca flămândă din carnea ta?

Ce ochi au plâns odată cu ai tăi și pe ce piept ți-ai așezat răsuflarea? Ți-a adus cineva rugăciune blândă la ureche și vorbă caldă ți-a trimis? Ți l-a apropiat cineva pe Dumnezeu de casă... și poarta cine i-a deschis?

A fost cineva care să-ți ucidă coșmarul nopții... dar care să-ți deschidă fereastra în zori? Ori... ți-au fost toți Inchiziție, alergând însetați să te judece, aprinzând Rugul păcatelor tale ridicat pe legi chiar de ei încălcate?

Încep să întălnesc răspunsuri la aceste întrebări în ochii tăi, într-un tremur abia vizibil al sufletului tău. Cum de te-ai ridicat? Cărui Înger i te-ai promis și care este acum drumul tău? Oare ai înțeles vreodată că, în tăcerea mea, Îngerul acela încerca să-și facă simțită prezența?

Mi-am dorit să fiu umărul pe care trupul tău să se odihnească în tăcere, pieptul care să poarte povara respirației tale greoaie, rugăciunea care să te apropie de Cer. Dar oare am reușit? Sau am fost doar o altă judecată, alt Rug aprins, când tot ce aveai nevoie era un strop de înțelegere?

Te privesc acum și văd că te-ai ridicat. Dar întrebările mele rămân: de unde acea forță? Ce ai descoperit în tine, într-un loc pe care nici măcar eu nu l-am putut atinge? Cum de ai transformat durerea în Lumină, și lupta în sens?

Drumul tău nu este doar unul al supraviețuirii, știu asta. Este un drum al energiei pure, al acelei Lumini care se naște doar în cei care au cunoscut prăpastia și au ales să o depășească. Şi pentru mine, tu ești acea Lumină. Rămâi astfel…

Revin la realitate… Uneori mă întreb dacă am făcut bine, dacă toate aceste sacrificii au avut vreun sens. Dar ce rost mai are să întorc trecutul pe toate părțile? Am ales drumul ăsta, iar drumul m-a ales pe mine. Și acum, când privesc înainte, văd doar continuarea lui.

Ordinele continuă să vină, iar eu mă ridic, scuturându-mi gândurile. Mă îndrept spre colegii mei, acești bărbați care au devenit a doua mea familie. Știu că, pentru ei, sunt mai mult decât un lider. Sunt o ancoră. O sursă de stabilitate într-o lume care nu oferă nimic sigur.

- Adjutante! Veniti aici!, strigă un camarad.

- Ce s-a întâmplat?

- E timpul să plecăm. Avem ordin să ne regrupăm la bază.

Oftez adânc și îmi așez casca mai bine pe cap. Un alt marș, o altă misiune care se termina. Însă viața de legionar nu se încheie niciodată. Și, într-un fel, nici lupta mea nu s-a terminat. Mă urc în transportorul blindat și îmi las privirea să rătăcească peste pădurea care dispare în spatele nostru.

„Mai mare decât o dragoste nu poate fi altceva decât tot o dragoste...”, îmi spun în gând. Poate, într-o zi, voi afla dacă acest adevăr se aplică și mie.

Trecem prin sate franceze liniștite, unde viața pare să curgă altfel, într-un ritm care îți dă răgaz să respiri.

În timp ce camarazii mei povestesc, râd și fac planuri pentru weekendul liber, eu rămân tăcut. Mintea mea e deja acasă, undeva departe, în România.

Acolo unde totul a început. Și poate, cândva, totul se va sfârși.

Dar nu acum. Nu încă. Căci povestea asta e departe de a se termina.

(va urma - volumul II)