Fără să fi ajuns

El:

Te caut printre umbre, dar tu nu stai în loc,

Mă-ntind să-ţi prind lumina, dar tot ce prind e foc.

De ce te-arăţi în noapte, dar taci în zori de zi?

Eşti stea? Eşti fum? Eşti vis? Sau eşti ce vrei să fii?

Ea:

Nu vin. Nici nu mă-ntorc. Sunt clipa dintre unde,

Sunt vântul care trece, dar nu se lasă-n frunze.

Când vrei să mă cuprinzi, devin neîntâmplare,

Nu sunt să fiu a ta. Sunt să te nasc în stare.

El:

Atunci de ce m-aprind când paşii tăi se-aud?

Şi de ce ard în piept, chiar dacă nu te văd?

Ai pus în mine-o rană ce nu mai vrea să ceară -

Doar arde, fără ură, ca o iubire clară.

Ea:

Pentru că-n tine zace un foc ce mă cunoaște,

Și nu sunt rana-n sine, ci cea ce o desface.

Tu vrei să mă cuprinzi - dar eu sunt să te cresc,

Nu-s liniștea din lume. Sunt început ceresc.

El:

Şi dacă-ţi spun că vreau să urc cu tot cu frică?

Că-n noaptea mea de piatră, tu ești o rugă mică?

Mă vei lăsa să cad, sau îmi vei da un pas -

Un gând, o-mbrățișare ce nu se-aude-n glas?

Ea:

Îţi dau. Dar nu spre mine. Îţi dau un pas spre tine,

Să poţi, prin tine însuţi, să mergi fără „mai bine”.

Când nu mă vrei drept scut, ci ca oglindă-ntreagă,

Abia atunci iubirea din noi o să se-aleagă.

El:

Şi dacă tot ce simt arde mai mult decât ce ştiu?

Dacă nu cer nimic, dar stau - pentru că viu

e doar acest mister ce arde şi răsare!

N-ai vrea, o clipă doar, să stai fără plecare?

Ea:

Voi sta. Dar nu în timp. Voi fi în adâncime,

Nu mă lega de loc - căci te iubesc de mine.

Şi-n mine eşti tu tot. Tu - fără să mă ţii,

Iubirea mea e zbor. N-o poţi opri. Doar vii.

El:

Dar dacă-n zborul tău m-atingi și-apoi dispari,

Ce lași în urma ta? Doar umbrele-n hotar?

Nu vreau să te revendic. Nu cer să te opresc,

Doar lasă-mi un cuvânt - să-mi știu că te iubesc.

Ea:

Nu tremur pentru ieri. Nici nu promit „mereu”,

Dar dacă-n pași tăcuți ajungi să fii și eu.

Când nu mă mai cuprinzi cu teamă sau cu dor,

Atunci sunt lângă tine. Atunci îți sunt fior.

El:

Rămân, chiar dacă știu că n-am să pot să-ți spun,

Decât prin flăcări moi ce dorul mi-l supun.

Nu vreau să-mi fii aievea, ci taină care crește -

O umbră-n răsărit, o viață care-mi este.

Ea:

Și tocmai de aceea... nu vin ca să rămân,

Vin ca să fiu în tine ecou dintr-un tărâm.

Nu pun pecete-n sânge, nu leg. Doar las să fie,

Ce-i viu din amândoi. Ce-i foc, ce nu se știe !

El:

Și dacă vreodată păși-vei pe-un alt drum,

Să știi că te voi ține - nu-n lanțuri, ci în fum.

În fumul care urcă din flacăra răbdării,

în liniștea ce vine la marginea uitării.

Te voi păstra în piept, nu ca un legământ,

Ci ca pe-o rugă blândă, rostită în pământ.

Să fii doar începutul ce nu cere cuvânt,

Dar în tăceri aprinde un freamăt fără vânt.

Ea:

Rămâi cu acest gând, dar nu-l lega de mine,

Ce e din foc rămâne, chiar și când nu se ține.

N-ai să mă știi vreodată, nici dacă te-aș iubi,

Căci eu nu sunt de prins, sunt doar de a privi.

Și dacă-n tine doare - e semn că ești deschis,

Eu nu las răni pe piele, ci tăieturi în vis.

Iar ce rămâne-n urmă nu cere vreun răspuns,

E taina care vine, fără să fi ajuns!