Muntele

O mână de soldați, cu greu înaintând,

a armurii povară pe umeri largi purtând,

cu scuturile grele şi armele-nghețate

tăcuți își aștern cale spre locuri neumblate!

„Oşteni! Venit-a ziua când veți păși pe nori

şi dând mâna cu cerul veți fi nemuritori!

De-atâţia ani voit-am să-i biruim pe zei,

timpu'-a venit acum! La luptă, bravii mei!”

Așa-şi îndemna prințul vitejii săi soldați

privindu-i cu mândrie în ochii neînfricați.

„Onoare şi Curaj!” soldații îi răspund

în cor! Şi-apoi în grabă ei rândurile strâng !

Deodată însă cerul se-aprinde-n roșii ruguri

În jur pământul crapă. De-acolo, din adâncuri

se-aude-o voce blândă, să fie vântul doar?

„Oprește-ți oastea, prinţe, căci totul e-n zadar!”

„Cine ești tu, oare, de vii să-mi poruncești

să fac întoarsă calea? Cutezi să mă oprești?

Doar știi că de ani mulți aici stăpân eu sunt,

în vreme ce tu ești o movilă de pământ!”

„Sunt muntele! Şi SUS e- împărăția mea,

când TOT era NIMIC, iar NIMIC - TOT era!

Nu te-oi opri şi nici să te întorci nu-ţi poruncesc

doar voie vreau să-ți ceri ca să mă calci, doresc!”

„În faţa ta, să-ngenunchez tu vrei, bătrân netot?

Să te transform cu oastea, eu, în ţărână pot!

Te voi strivi-n picioare, grămadă de pământ,

şi-al meu stindard pe frunte-ţi va flutura în vânt!”

Prințul n-ascultă vocea! Încrezător scrutează

imensitatea rece, albă, încet înaintează

şi umăr lângă umăr, scut lângă scut pășesc

Unul e-n toți, şi toți într-unul de moarte se feresc!

Furtuna s-a-'năsprit iar gerul se-întețește,

se frâng săbii în mâini, metalul dur scrâșnește,

armurile trosnesc, se sparg în cioburi mii

lăsând fără-apărare soldații încă vii!

„Fă cale-întoarsă, prinţe! Cât nu e prea târziu

ca ție şi oștirii mormânt pe veci să-ţi fiu!

Ţi-am dat un semn acuma, nu îți doresc să mori

fără bănuți pe ochi, să n-ai pe mormânt flori!

În lumea cea meschină în care viețuiești,

cu scutul şi cu spada tu poți să cucerești!

În a mea lume, însă, de vrei ca să păşeşti

Smerit îngenunchezi şi-abia apoi pornești!"