Ultima sămânță
Sub cerul de plumb, fără stele, pustiu,
Vântul se-nfoaie-ntr-un șuier târziu.
Cenușa se-așterne pe lanuri uscate,
Umbre se zbat în lumini sfâșiate.
Pământu-i de sticlă, crăpat.. și nu știu
Cum de apele curg în șuvoi cenușiu.
Copacii-s schelete scuipate de vânt,
Martori tăcuți ai unui vechi legământ.
Din fabrici fum negru se-nalță spre soare,
Un astru bolnav, ce-abia mai răsare.
Și aerul taie ca o lamă de fier
Suflarea umană, doar cenușă și ger.
Dar mâini zdrențuite, cu drag de pământ,
Pun viață în glia brăzdată de vânt –
Un mugur fragil, o speranță târzie,
Va renaște, din ea, oare-o lume pustie?
Oare, vreodată, vom ști de-i târziu
Când vântul va geme șuierând a pustiu,
Când ploaia va arde și cerul va plânge,
Oare noaptea eternă pământul va strânge?
Ajouter un commentaire
