CAPITOLUL I

"Mama a plecat în Spaniaaaa!..."

Noaptea nu mai era noapte, iar liniștea nu mai era liniște. Erau doar niște umbre suprapuse pe sufletul meu, niște pași grei, apăsători, care mă urmăreau pe drumul întortocheat al întoarcerii. Aerul din jur avea gust de fier ruginit, de parcă întreaga lume s-ar fi oxidat de atâta așteptare.

Trecusem prin junglă, prin deșerturi și peste crestele înzăpezite ale munților, dar niciodată n-am simțit un pustiu mai mare decât cel care se întindea acum înlăuntrul meu. Erau locuri unde natura își căscase colții asupra mea. Locuri unde aerul ustura plămânii, iar setea era un cuțit care-ți sfâșia gâtul. Și totuși, toate acestea erau suportabile. Dar pustietatea din mine nu avea margini. Era un abis fără fund, un strigăt fără ecou.

Un pustiu pe care nici sălbăticia junglei, nici fierbințeala deșertului și nici ghețurile muntelui nu-l puteau imita. Pustiu care nu îți sapă trupul, ci mintea. Care îți răzuiește sufletul cu o furie mută, lăsând doar cenușă în urmă.

Sunt Soldat. Am supraviețuit morții de atâtea ori încât am ajuns să o consider un companion. Dar nici moartea nu putea egala vidul care mă locuia acum. Înainte, era simplu. Aveai o misiune. Un scop. O direcție. Acum, nu era decât un gol. Și golul nu iartă. Golul te mănâncă pe dinăuntru.

În pustiu nu există umbre. Nu există refugii. Există doar tu și întrebările care te sfâșie. De ce ai făcut asta? Pentru ce ai luptat? Ce ai câștigat? Și ce-ai pierdut? Adevărurile vin ca gloanțele. Fără avertisment. Fără scut. Și te lovesc exact unde doare mai tare.

Când ești pe front, taci. Răspunzi doar la ordin. La nevoie, îți sugrumi temerile cu forța. Dar acum? Pe câmpul acesta de bătălie, armele nu te mai ajută. Armura e doar o greutate care te trage în jos. Iar demonii nu au nevoie de baionete. Ei lovesc acolo unde ești gol și slab.

Am crezut că jungla m-a învățat totul despre supraviețuire. Dar nu. Nu m-a pregătit pentru ce vine când luptele se termină și rămâi doar tu cu tine. Cu alegerile tale. Cu greșelile tale.

Nu există hărți pentru pustiu. Nu există busole. Te pierzi și nu știi dacă vei găsi vreodată drumul înapoi. Și în acest pustiu, în care nici măcar tăcerea nu e o mângâiere, îți dai seama că războaiele externe nu te pregătesc pentru cele dinăuntru.

Poți să înfrunți moartea și să supraviețuiești. Dar cum să supraviețuiești pierderii? Cum să repari prăpăstiile pe care le-ai lăsat în urmă? Cum să ieși dintr-un pustiu care nu are hotare?

Știu acum că pustiul nu e un loc. E o stare. E rezultatul a tot ce nu ai spus, tot ce ai evitat. Tot ce ai sacrificat fără să înțelegi prețul real. Și, cel mai dureros, pustiul nu poate fi alinat decât de tine. Pentru că în pustiu nu există salvatori. Doar tu. Și dorința ta de a merge mai departe, chiar dacă fiecare pas te rupe în două.

Cuvintele fetiței mele se întorceau în valuri, cu o durere care părea să-mi zgârie sufletul din temelii: "Mama a plecat în Spaniaaaa!..." Era un strigăt, o condamnare și o rugăminte, toate amestecate într-un singur sunet care îmi spulbera echilibrul. Îmi venea să urlu, dar glasul mi se pierdea în golul pe care ea, Carmen, l-a lăsat.

De ce?

Întrebarea îmi sfâșia mintea. De ce-ai plecat, Carmen? O întrebare tăioasă, ca o baionetă care nu se mai retrage. Nu era un simplu gând. Era un atac frontal, direct, care mă lovea în plex. Întrebarea nu avea nevoie de răspunsuri blânde. Nu cerea mângâieri. Întrebarea mă judeca. Mă punea în fața oglinzii, dezbrăcat de orice glorie trecută.

Nu mai eram Soldatul neînfricat, bărbatul care râdea în fața morții, sfidând-o. Nu mai eram acela care își purta cicatricile ca pe niște medalii nevăzute. Moartea, oricât de crudă, avea sens. Avea reguli. Dar acum? Acum nu eram decât un om. Și omul acesta nu avea armură. Nici scut. Nici glorie. Doar greutatea lumii prăbușindu-se pe umerii săi.

Am vrut să fiu tot ce aveai nevoie. Am crezut că pot fi mai mult decât un simplu bărbat. Că pot fi stânca pe care valurile nu o mișcă. Sabia care desparte orice pericol. Lumina care te călăuzește, indiferent de întunericul care te înconjoară. Dar acum, îmi dau seama că toate aceste lucruri erau iluzii. O stâncă se prăbușește când baza ei se macină. O sabie ruginește când nu e folosită pentru ceea ce contează. Și lumina? Lumina poate orbi, Carmen. Poate că lumina mea nu a fost decât un far care te-a orbit, obligându-te să fugi.

Am crezut că bătălia vieții mele era cu moartea. Cu dușmanii vizibili, cu obstacolele pe care le puteam înfrunta cu forța trupului și a minții. Dar cea mai mare luptă a fost cea cu mine însumi. Și, privindu-mă acum, realizez că am pierdut. Am pierdut pentru că am crezut că un scut e tot ce trebuie să fii. Am pierdut pentru că am confundat protecția cu distanța.

Îți amintești, Carmen, cum plecam, crezând că mă voi întoarce mai puternic? Crezând că sacrificiile mele îți vor aduce liniște? Am confundat sacrificiul cu iubirea. Și nu mi-am dat seama că sacrificiul, dacă nu e văzut și simțit, devine doar o povară. Poate că ai plecat pentru că greutatea mea te-a sufocat. Poate că, fără să știu, te-am transformat din regină în prizonieră.

Un Soldat trăiește pentru misiune. Dar ce se întâmplă când misiunea e acasă? Când misiunea nu are reguli, nu are hărți, nu are puncte de referință? Nu există comandanți care să-ți dea ordine clare. Nu există rapoarte de succes. Există doar oameni. Și oamenii nu se supun logicii unui război.

Nu, Carmen, nu eram neînfricat. Am fost un laș. Nu am știut cum să te țin lângă mine fără să te controlez. Nu am știut cum să fiu lumină fără să ard. Și acum, mă privesc în oglindă și văd un om care a crezut că poate fi totul. Dar nimeni nu poate fi totul, Carmen. Nici măcar un Soldat.

Și totuși, am eșuat. Dar ce este eșecul, dacă nu lecția finală? Nu e altceva decât un strigăt care te obligă să vezi ceea ce ai refuzat să privești. Eșecul e un câmp de bătălie pustiu, pe care stai singur, înconjurat de fantomele deciziilor tale. Și ele nu te lasă să pleci până nu accepți un adevăr: un scut nu e de ajuns.

Am fost scutul, Carmen. Am fost sabia. Am vrut să fiu lumina. Dar n-am fost omul care trebuia să fiu. Și de aceea ai plecat. Și acum, cu fiecare suflare, întrebarea mă sfâșie mai adânc. De ce-ai plecat, Carmen?

Poate că răspunsul nu e pentru mine. Poate că răspunsul e doar tăcere. Dar tăcerea doare mai tare decât orice glonț. Și totuși, o port. Pentru că asta face un Soldat.

Mi-am trăit viața ca o lumânare arsă la ambele capete. O flacără flămândă, care nu știe decât să consume. Nu contează cât de repede se topește ceara, cât de adânci devin urmele arderii. Ce contează este lumina. Și totuși, lumina mea a ars în pustiu. A luminat câmpuri de luptă, nu cămine. A fost un far pentru morți, nu pentru cei vii.

În Legiune, moartea avea gust de femeie. O femeie care îți șoptea la ureche în cele mai neașteptate momente, cu o voce dulce și otrăvitoare. Moartea îți trecea printre dinți, ca o amintire pe care nu o poți scuipa. Avea gust de lacrimi rătăcite, de sânge sărat, de piele arsă de soarele deșertului. Într-un fel, ne-am înțeles. Eu îi respectam puterea, iar ea mă lăsa să trăiesc încă o zi. Făceam schimb de priviri reci, fiecare așteptând momentul potrivit pentru o lovitură decisivă.

Dar acasă? Acasă trebuia să fie altceva. Nu un câmp de luptă, nu o alianță cu moartea. Acasă trebuia să fie sanctuarul unde să-mi las jos toate măștile și armurile. Să fiu doar Sandu. Nu Soldatul. Nu scutul. Nu sabia. Doar un bărbat. Soțul ei. Tatăl Ralucăi.

Și totuși, acasă era gol. Nu golul binecuvântat al liniștii. Nu spațiul care îți permite să respiri, să te regăsești. Era un gol devastator. Un gol care striga. Zidurile tăceau, dar ecourile lor mă loveau din toate părțile. Umbrele zilelor pierdute dansau prin camere, invocând greșelile mele, cu fiecare mișcare. Fiecare colț al casei era o rană deschisă.

Am luptat pentru ele. M-am târât prin noroi pentru ele. Mi-am murdărit mâinile cu sânge, am privit moartea în ochi și i-am zâmbit. Am pierdut bucăți din mine pentru ca ele să aibă totul. Și totuși, ele nu mai sunt aici. Cum poate un bărbat să piardă ceea ce a crezut că apără cu prețul propriei vieți?

Carmen a plecat. Raluca, fetița mea, poartă acum povara unui dor pe care n-ar fi trebuit să-l cunoască niciodată. Dorul acesta, acest gol, este moștenirea pe care am lăsat-o eu. Un Soldat care a vrut să fie totul, dar care nu a știut să fie om.

Dar ce înseamnă să fii prizonier al urgenței. Totul arde. Totul se consumă. Ai impresia că fiecare secundă contează mai mult decât viața însăși. Fiecare decizie devine o problemă de supraviețuire. Însă în goana asta disperată după lumină, uiți că cei din jur nu au nevoie de o lumânare care arde nebunește. Au nevoie de căldură. De stabilitate. De timp.

Eu n-am oferit nimic din toate astea. Am fost prezent în absență. Am ridicat ziduri de protecție, dar am uitat să las o ușă deschisă. Am crezut că sacrificiul meu va fi suficient. Cui i-ar trebui un scut, când scutul acoperă și lumina?

Am fost un Soldat bun, poate. Dar am fost un soț slab. Un tată care a înțeles prea târziu că iubirea nu e despre a construi fortărețe, ci despre a ține de mână. Iubirea nu e despre eroismul pe care îl arăți lumii, ci despre vulnerabilitatea pe care o accepți între pereții casei tale.

Acum casa mea e goală. Zidurile au rămas. Dar fără ele. Fără Carmen. Fără Raluca, așa cum trebuia să fie. Și ce e un zid fără viață înăuntru? E doar o ruină care stă să cadă.

Am văzut moartea. Am îmbrățișat-o și am trecut pe lângă ea de atâtea ori încât ne-am înțeles. Dar această absență, acest gol care mă sfâșie acum, e mai greu de purtat decât orice război. Moartea era o adversară de temut, dar previzibilă. Îți oferea o luptă dreaptă, un schimb de puteri crude. Dar absența? Absența e un dușman fără chip. E o săgeată trasă din umbră, care nu țintește inima, ci sufletul.

Mi-am trăit viața arzând. Crezând că focul meu va aduce lumină altora. Dar am uitat să mă opresc. Să-i întreb pe cei pentru care luptam dacă le era suficient. Să-mi întreb soția dacă mai are loc de mine în universul ei. Să-mi întreb fiica dacă flacăra mea nu o arde, în loc să o încălzească.

Lumânarea e pe sfârșite acum. Flacăra tremură. Dar în tremurul ăsta, în ultimele momente, încep să înțeleg. Nu poți să oferi lumină altora dacă nu ești dispus să te dăruiești pe tine. Și nu poți să te dăruiești pe tine dacă ești mereu plecat. Mereu absent.

Acum, în casa asta goală, stau față în față cu tot ce-am pierdut. Cu tot ce-am greșit. Și îmi dau seama că flacăra mea nu mai e suficientă. Dar poate, dacă învăț să trăiesc altfel, mai pot reaprinde ceva. Nu o flacără care să ardă ca o furie, ci una care să lumineze, tăcut, fără să consume totul.

Poate că nu e prea târziu. Dar până aflu asta, casa rămâne goală. Iar eu rămân aici, un om între ruinele propriilor alegeri.

Dar ce e iubirea, dacă nu un război al contradicțiilor?

Am crezut că iubirea înseamnă să le ofer mai mult. Mai mulți bani, mai multă siguranță, mai multe oportunități. Am crezut că bărbatul care nu poate oferi mai mult e slab. Dar poate că adevărata slăbiciune a fost să cred asta. Să pun distanța între noi, să cred că sacrificiul meu era suficient ca să țină totul intact. Dar distanța nu face decât să sape prăpăstii. Și între noi s-a căscat un abis.

Am vrut să fiu stânca, dar stâncile nu pot ține de mână. Am vrut să fiu furtuna care le apără, dar furtunile doar îngrozesc. Ce e un bărbat fără familia lui? Nimic altceva decât o umbră care își caută trupul.

Raluca mă privea cu ochii ei mari, care parcă înghițeau întreg universul. Ochii aceia nu cereau răspunsuri. Doar prezență. Și am înțeles. Oricât de multe răspunsuri aș fi căutat în filozofia asta dură a unui Soldat, ele nu puteau repara ceea ce era frânt. Tot ce puteam face era să fiu aici. Să fiu tatăl ei.

Afară, noaptea părea să fi înghițit orice urmă de stea. O întindere neagră, nemiloasă, în care lumina nu mai avea loc. Întunericul nu minte. Nu ascunde. Doar este. Crud și absolut. M-am sprijinit de balustrada rece a balconului, lăsând vântul să-mi biciuie fața. Avea colți. Tăia fără milă. Dar poate că asta căutam. O durere fizică, palpabilă, care să acopere tăcerea grea din mine.

Întotdeauna mi s-a părut că vântul știe ceva ce oamenii nu pot pricepe. Nu cere permisiunea, nu face compromisuri. E doar forță brută. Crudă, dar necesară. Într-un fel pervers, aduce curățare. Smulge ce e slab, ce e vechi. Dar în seara asta, vântul nu putea smulge ce conta. Nu putea șterge anii întregi în care am fost absent. Ani în care am justificat totul cu scopuri mari, dar în care am pierdut ceea ce era cu adevărat important.

Cui îi pasă de scopurile mărețe? Cui îi pasă de idealurile unui Soldat, când casa lui e pustie? Când privirile celor dragi sunt doar amintiri? În adâncul sufletului, acolo unde mă ascund de mine însumi, o voce șoptea: „Ești un soldat. Soldații nu cedează.” Era un strigăt de luptă, o încercare jalnică de a ține viu ceva ce murise de mult. Dar pentru cine mai lupți, când câmpul de bătălie e pustiit?

Am fost în războaie. Am văzut oameni murind. Am văzut oameni care și-au pierdut totul în numele unui ideal. Am privit moartea în ochi și am simțit că o pot înfrunta. Dar asta? Pustiul din mine? Asta e o luptă pe care nu m-au pregătit nici un antrenament, nici o doctrină.

Pentru cine lupți, Soldatule, când nu mai există dușmani? Când nu mai există camarazi? Când câmpul de bătălie e doar un deșert întins, în care ecoul pașilor tăi îți răspunde cu un reproș? Lupți pentru tine? Ești prea gol pentru asta. Lupți pentru alții? Nu mai e nimeni. Doar umbre.

Am crezut că disciplina e răspunsul. Am crezut că scopul justifică absențele, că sacrificiul compensează distanța. Dar m-am înșelat. Sacrificiul e doar un alt cuvânt pentru lipsă. Și lipsa ta lasă urme. În oamenii pe care îi iubești, în locurile unde trebuia să fii. Ești absent, dar nu nevinovat. Fiecare alegere a ta construiește o altă tăcere. O altă rană. Și rănile acestea nu se vindecă. Ele cresc. Se adâncesc. Devorează.

Vântul continua să sufle, încercând parcă să-mi fure furia. Dar cum să ștergi furia, când ea e tot ce-ți mai rămâne? Furia e ultima mea armă. E singurul lucru care mă ține în picioare, când totul în jur s-a prăbușit. E un foc mic, dar constant, care îmi spune că încă sunt viu. Și totuși, focul acesta e otrăvitor. Fiecare flacără mă consumă din interior.

Anii de absență mă privesc înapoi, ca o armată de umbre care așteaptă să mă încolțească. Pentru cine mai lupți, Soldatule? Vocea revine. Aceeași voce care m-a făcut să merg mai departe în războaie, să nu cedez, să nu dau înapoi. Dar nu mai sunt pe front. Nu mai e nicio linie de apărare. Câmpul e pustiit, iar eu sunt doar un bărbat. Nu un Soldat. Doar o umbră care caută să dea sens unui război pe care l-a pierdut.

Poate că noaptea a înghițit stelele pentru că nu mai meritam lumina lor. Poate că tăcerea vântului e răspunsul. Uneori, războaiele nu se termină cu victorii. Se termină doar cu supraviețuitori. Și nu e clar dacă supraviețuirea e o binecuvântare sau un blestem.

Pentru cine mai lupți? Poate că lupta nu mai are sens. Poate că Soldatul trebuie să moară. Și, din cenușa lui, trebuie să se ridice un om. Dar cum renaști, când pământul e rece, iar flacăra din tine se stinge? Vântul știe răspunsul, dar nu vorbește. El doar smulge ce poate. Iar eu rămân pe balcon, așteptând o stea care nu mai vine.

Nu mai aveam răspunsuri. Nu mai aveam nici întrebări. Tot ce rămăsese era o furie rece, dură, care pulsa în fiecare fibră a corpului meu. Și fără să-mi dau seama, eram deja la volan. Cheia în contact. Motorul urlând, gata să rupă liniștea nopții. Am accelerat. În fața mea, drumul se întindea ca o fâșie neagră, fără început și fără sfârșit. Nu mai era timp de ezitări. Nu mai era loc pentru rațiune. Trebuia să o găsesc. Pe Carmen.

Roțile mușcau din asfalt, iar kilometrii se topeau sub mine. Fiecare secundă era un ordin nerostit: „Mai repede!”. Nu mai conta ce lăsam în urmă. Casele tăcute, luminile răzlețe ale orașelor, câmpurile care alunecau dincolo de geamuri ca niște umbre vinovate. Totul era doar decor. Un peisaj gri pe care îl spulberam cu fiecare apăsare a pedalei de accelerație.

Viteza era singurul lucru care avea sens. În ea simțeam ceva aproape tangibil – o eliberare, o promisiune, o pedeapsă. Îmi simțeam inima bubuind în piept, nu de frică, ci de furie. Furia unui Soldat care a pierdut totul. Care nu mai are nimic de apărat, nimic de pierdut, nimic de câștigat.

Vântul intra printr-un geam lăsat pe jumătate, lovindu-mă peste față ca un dușman invizibil. Mă biciuia, dar mă ținea treaz. Sau poate că mă mințeam că sunt treaz. Farurile mașinii spintecau întunericul, dar umbrele dansau în colțurile privirii mele, ca niște fantome ale alegerilor greșite. Fiecare siluetă trecătoare – un copac, un semn de circulație, o umbră proiectată de farurile unei alte mașini – părea să-mi șoptească ceva. „Nu o vei găsi.”

Dar tăcerea era mai rea. Tăcerea din mine. Golul care mă făcea să simt că, oricât de repede aș merge, nu mă voi apropia de nimic. Și totuși, gonind, îmi părea că am un scop. O direcție. Carmen. Numele ei era singurul reper într-o lume care aluneca în haos.

Drumul curgea fără oprire. Liniile albe intermitente de pe asfalt păreau să-mi taie retina. Se desfășurau în fața mea ca o rană deschisă. Îmi aminteau de război. De zgomotul metalului care mușcă din carne, de murmurul vieții care se scurge, de orizonturile cenușii care nu aduceau nimic în afară de moarte. Dar acum, orizontul era al meu. Și îl forțam să se apropie.

Oboseala îmi apăsa pleoapele ca niște greutăți de plumb. Dar furia le ridica, ca un comandant nemilos care refuză să accepte slăbiciunea. Am condus ore întregi fără să mă opresc. Din când în când, reflexele mă aduceau înapoi dintr-o clipă de întuneric. O fractiune de secundă în care ochii mi se închideau, doar pentru ca spaima să mă izbească din nou în realitate. Dar nu conta. Nici plămânii arzând de aerul rece, nici durerea din brațele care strângeau volanul ca pe o armă. „Mai repede!”

Genova. Am intrat în noaptea italiană ca un hoț al propriei vieți. Autostrada șerpuia înaintea mea, tăiată între munți. Viraje tăioase, semafoare roșii care dansau pe marginea drumului. Dar eu nu încetineam. Ce rost avea?

Oboseala se transformase în ceață. O ceață care îmi intra în creier, care se amesteca cu umbrele de pe drum. Într-un moment de slăbiciune, pleoapele mi s-au închis. Doar o secundă. Doar atât.

Am tresărit brusc, inima îmi urla în piept, dar era prea târziu. Mașina scăpase de sub control, într-unul dintre acele viraje înguste. Roțile au derapat, iar caroseria a început să se încline. În acea fracțiune de secundă, totul a devenit tăcut. Nici vânt, nici motor, nici furie. Doar liniștea rece a inevitabilului.

Drumul, care fusese un camarad, un ghid, acum devenise dușman. Pământul părea să se miște spre mine, iar lumea mea – mașina, luminile, noaptea – se destrăma. Nu mai eram Soldatul care lupta. Nu mai eram omul care căuta. Eram doar un punct pierdut în mișcarea haotică a unui univers care nu iartă greșelile.

Când mașina s-a oprit, m-am trezit cu fruntea sprijinită de volan. În urechi îmi răsunau doar bătăile sacadate ale inimii. N-am știut dacă fusese un avertisment, o pedeapsă sau doar o coincidență. Știam doar că drumul nu mă iertase. Și nici eu nu mă puteam ierta.

Carmen era undeva departe.

Dar poate că, mai întâi, trebuia să mă regăsesc pe mine. În noaptea fără stele. În umbrele care defilează. În tăcerea care mă întreabă: „Pentru ce mai lupți?”