Întoarce-te, mamă!

Întoarce-te, mamă! Doar despre bine dă-mi iarăşi povaţă,
ce-i rău pe pământ, să-nţeleg, am nevoie mereu.
Din tot ce cândva mă-nvățai despre oameni şi viaţă,
nimic nu-i bun astăzi, și crede c-atât mi-e de greu!

“Ca dragostea-ntre oameni, nimic nu-i mai sfânt”, îmi spuneai,
chiar dacă-s de-alt neam, origini, sau de-o altă credinţă -
ca aproape de ei, la necaz, să le fiu mă-ndemnai
să-i ajut cât pot eu pe acei care sunt în suferinţă!

Dar cum să-i iubesc, mamă, când văd cât sunt de răi,
zi de zi cu otravă se-mproaşcă într-un mod scandalos,
răutăcioşi, hapsâni, oportunişti şi laşi, mai mulți și lingăi,
se-omoară-ntre ei ca și câinii pentr-un os bun de ros!

Că-s pui de dac, mă sfătuiai de-asemeni, să nu uit cât trăiesc - 
și că de-o fi nevoie cândva de-o spadă şi de-un scut
să spun „prezent!” să apăr cu viața meleagul strămoşesc,
precum străbunii noştri luptat-au, ca leii, în trecut.

Ai plânge, mamă,-acum văzând cum neamul nostru moare,
cum piere românimea vândută de nemernici, ei înșiși fiind români,
cu cine să lupt, mamă? Că sunt de-ai mei cu toții şi tare mă mai doare
când ţara-i împărţită acum în două clase: în sclavi şi în stăpâni.

Să-mi înfig spada într-un frate, nu mi-ai spus niciodată,
și nici nu mi-ai spus că fraţii, odată, ne-ar putea fi duşmani.
De-aceea te chem, maică, spune-mi de-i bine ca vreodată
să îmi revărs mânia de-oștean în piepturile-acestor "şnapani"!

Întoarce-te, mamă! Doar despre bine dă-mi iarăşi povaţă
ce-i rău pe pământ să-nţeleg am nevoie mereu.
Din tot ce cândva mă-nvățaseși despre oameni şi viaţă
nimic nu-i bun astăzi, și crede c-atât mi-e de greu!