Oglindă vie

Mă văd prin tine - nu direct, ci stins…
Ca-n vechile vitralii când soarele e-nvins,
O formă trece și tremură-n culoare,
Nu știu: e-a mea? sau este doar o zare?

Prin tine curge-un timp ce nu-i al meu,
Dar care-n mine stă, tăcut, mereu.
Un praf de aur… - clipa care ține
Esența mea, topită-n tot ce-i „tine”.

Ca pielea-n voalul fin, nedeslușit,
Așa mă simt: văzut și tot rănit.
Nici dezgolit cu totul, nici ascuns,
Doar în lumina ta, tăcut pătruns.

E-un „eu” pe care nu-l găsesc când vreau,
Dar care-n tine stă, arzând, mereu,
Ca un altar sub sticlă frânt, color,
Sfințit de-un gest - de taină, nu de dor.

Nu ești acea oglindă care doar arată -
Ci spargi conturul vechi, cel de-altă dată,
Și-n cioburi noi, cu lut și gol, mă strâng,
Acolo unde timpul tace - în adânc.
Și-n liniștea ta crudă, mă refac,
Mă-nvăț pe dedesubt. Și nu mai tac.

Mi-e dor de mirosul tău. Nu parfumul, ci acel ceva care rămâne pe pielea mea după ce ai plecat, de aerul pe care-l schimbi când intri într-o cameră. Știi ? Uneori, aerul are contur. Și îl recunosc. Are forma ta, temperatura ta, felul în care timpul se oprea când erai aproape. Mirosul tău apare uneori din nimic. În camera unde ai dormit. Alteori într-o tăcere prea lungă. Nu-l pot explica, dar nici nu încerc. E singura prezență care nu minte!