Dans

Dans…

Din ceașca tăcerii se-nalță o lume,
o dâră subțire din Vis neștiut
ce tremură-n aer cu trup fără nume,
născută din abur și din început.

O umbră de suflet, idee și carne,
cu glezna ușoară pe muchie de timp,
ea calcă pe fire de abur, pe spaime,
și face din clipă un dans mai puțin.

Nu este ființă, dar are mișcare,
nu are contur, dar o simți cum atingi,
e gândul tăcut ce se-nalță sub pleoape,
o rană… E-o formă de pas printre stânci.

Ea nu vrea să fie, dar este. Rămâne.
Plutește cu pasul de vânt vertical,
o stea dizolvată în ceaiuri bătrâne,
un veșnic secund, un refuz ancestral.

Când ceașca se stinge și lumea se scurge,
ea încă mai joacă pe aburul gol,
un dans între moarte și somnul ce curge,
cu mâini de lumină și trup de simbol.

Azi suntem un dans peste ceașca fierbinte,
cu pasul plutind - cu iubiri și plăceri;

dar mâine… când aburul tace cuminte
dispare și pasul, și rostul din ieri !