Chemarea nopții

Sub cer însingurat, șoapte de vânt pierdute 

Și timpul care tace prin umbre absolute

Cuprinde trupul tău ca un mister cernit

Un templu viu ce arde-n sensuri, infinit.

O floare care-adună în ea miresme pure,

M-ademenește tainic, ca mințile să-mi fure.

O sorb  încet din haos și-o-nalț în ideal

Într-un sărut văpaia rescrie-un ritual.

Un roi de stele-aleargă pe drumul dintre sfere

Sunt un altar cu doruri și visuri efemere

Parfum de gânduri sacre se-nalță către zări

Iar inima-mi pulsează trăirile în mări.

Când luna-mi cântă-n taină baladele uitate

Și timpul se-oprește în clipe zbuciumate

Privirea ta deschide cărări spre infinit

Iar sufletul renaște în straie de zenit.

Te chem din umbre, fee, dispari în dimineață

Doar focul tău rămâne în mine ca o ceață,

Îți sui căldura-n pânze de vise ancestrale

Și-apoi mă pierd în tine și-n dorurile tale.

Ești ploaia caldă-n care tot cerul se destramă,

Vântul ce-îmbracă-amurgul în mantii de aramă,

Aluneci ca o rază în  taina unui gând

Și dăruiești lumină în taina din cuvânt.                                                                                                                                                                                                                                                                                                          

Când zorii râd la geam și norii se destramă

Te simt ca un răspuns ce-învinge orice teamă,

Din tine sorb lumină, și foc, cuvânt și vis,

Un univers ce-n mine azi arde interzis.

Și-atunci te strâng, iubito, cu brațe de scântei

Ce-aprind și frici și teamă și tot ce-n lume vrei!

Tu ești chemarea nopții, ești visul meu divin,

O stea de foc răsfrântă peste al meu destin.