CAPITOLUL II

"De ce aveam nevoie ca răspunsul să fie „da”? …"

Durerea m-a trezit. Nu fierul răsucit care scârțâia încă sub capota zdrobită, ca un animal rănit care refuză să moară. Toate acelea erau detalii, efecte colaterale. Trupul meu știe să suporte lovituri. A fost antrenat pentru asta. Știe cum să amortizeze, cum să ignore, cum să funcționeze chiar și atunci când este avariat. Durerea adevărată venea din altă parte. Din interior, dintr-un loc care nu avea nici o legătură cu accidentul, cu drumul, cu viteza, cu neatenția. Venea din piept, dintr-un spațiu precis, delimitat, care nu apăruse odată cu răsturnarea mea cu mașina. Era acolo de mai mult timp. Accidentul doar îl expusese. Un gol compact, greu, apăsător.

Locul acela unde, altădată, Carmen își sprijinea capul fără teamă și fără a părea un gest de tandrețe teatrală, ci un act firesc, reflex. Punea capul pe pieptul meu cu o siguranță mută, cu respirația egală, abandonată, ca și cum acel punct din mine ar fi fost un adăpost stabil, o promisiune nerostită că nimic rău nu poate ajunge până la ea. Ca și cum lumea întreagă se putea opri acolo, fără explicații.

Acum, acel loc nu mai era locuit. Nu fusese distrus brusc. Nu fusese smuls. Fusese părăsit. Încet, fără zgomot și fără avertisment lăsând în urmă nu o rană deschisă, ci o cavitate rece, incapabilă să mai producă căldură. Un spațiu care încă păstra forma unei prezențe, deși prezența dispăruse de mult.

În clipa în care am deschis ochii, am înțeles fără să formulez. Accidentul nu mă scosese din somn, mă scosese din negarea în care intrasem în ultimele două zile. Trupul fusese doar pretextul. Trezirea se petrecea în alt plan, acolo unde nu mai exista protecție, reflex sau antrenament. De această dată, durerea nu mă avertiza și nu îmi cerea atenție. Doar constata. Și pentru prima dată de când mă știu, nu mai aveam unde să mă sprijin.

M-am ridicat de jos mecanic, cu reflexe învățate în atîția ani de instrucție. Verifici mai întâi dacă poți sta în picioare. Apoi dacă mâinile răspund. Dacă genunchii se îndoaie corect. Abia la urmă îți permiți o întrebare care nu ține de corp, ci de sens: ‘’mai are vreun rost să mergi?...’’

Mașina devenise o ruină. Nu mai reprezenta o avarie reparabilă. Devenise un obiect lovit care nu mai putea fi pus pe roți cu puțină îndemânare și bani. Era o masă inertă de metal forțat din forma lui inițială, o structură care își pierduse funcția, redusă fiind la o imensă carcasă fără sens. Capota era îndoită peste tot în unghiuri ne-naturale, strivită către interior ca și cum ceva ar fi vrut să ajungă direct în inimă. Tabla nu mai avea linii, ci cute adânci, definitive, semnele unei violențe care nu mai putea fi corectată. Farurile erau sparte complet. Nu crăpate. Sparte. Sticla risipită pe asfalt și în iarbă, fără nici o logică, ca niște fragmente de vedere aruncate inutil. Lumina nu mai avea unde să se nască. Întunericul câștigase… Dar nu prin forță. De data aceasta câștigase prin absență. Radiatorul era deschis, rupt, expus, ca o rană inutilă. Lichidul de răcire se scursese lent, fără grabă, lăsând pe pământ o pată umedă care nu mai servea nimănui. Nu mai era presiune. Nu mai era circulație. Sistemul cedase fără zgomot, în tăcere, exact ca lucrurile care se termină cu adevărat. Oglinda retrovizoare atârna într-o poziție imposibilă, prinsă de un fir subțire, sfidând orice logică mecanică. Nu mai reflecta corect nimic. Era strâmbă, deplasată, ca un ochi scos din orbită care încă refuză să se închidă. Am privit în ea fără curiozitate. Nu căutam sângele. Trupul nu mă interesa. Știam deja că funcționează.

Ceea ce căutam era recunoașterea. Voiam să știu dacă mai regăsesc ceva familiar în acea reflexie deformata. Dacă cel care se uită înapoi mai este omul care pornise la drum. Dacă ruptura era doar exterioară sau a trecut și dincolo de metal. Recunoșteam... Fruntea tăiată. O linie neregulată, superficială, suficient cât să lase sângele să curgă, insuficient cât să conteze. Sânge uscat pe piele, amestecat cu praf și transpirație. Un semn minor, irelevant într-o viață în care durerile reale nu lasă urme vizibile. Ochii injectați. Roșii, obosiți, fixați într-o privire prea atentă, prea prezentă. Nu de la accident. Nu de la lumină. De la nopțile nedormite. De la drumurile prea lungi făcute cu mintea tensionată. De la conversațiile inexistente purtate în tăcere. De la tot ceea ce refuzasem să accept și care acum se adunase acolo, sub pleoape, ca o mărturie imposibil de ascuns. Metalul putea fi abandonat. Mașina era pierdută. Asta era limpede. Întrebarea adevărată nu era, din păcate, ce mai poate fi reparat. Întrebarea era dacă cel ce se privea în acea oglindă strâmbă mai avea vreo destinație.

Nu știam cât timp trecuse. Timpul se topise undeva între Genova și aceste viraje de pe autostrada care ar fi trebuit să intre peste puțin timp în Franța. Minutele nu mai aveau consistență. Doar durerea rămânea, constantă, precisă. Am scos telefonul. Ecranul era crăpat, dar funcțional. Exact ca mine. Am format numărul lui Oancea fără să mă gândesc. Unele gesturi sunt mai vechi decât gândirea.

— Gorune?... Vocea lui era limpede. Alertă. Oancea dormea întotdeauna cu un ochi deschis. Anii de Legiune nu te lasă să dormi întreg niciodată.

— Am nevoie de tine, i-am spus. Mi-am făcut masina terci.

O pauză scurtă. Nu de surpriză. De calibrare.

— Tu ești întreg?

— Da.

— Mașina?

— La făcut cuie din ea.

Altă pauză. Oancea calcula.

— Unde ești?

I-am dat coordonatele.

— Ai semnal?

— Abia.

— Rămâi acolo. Nu te mișca. E cineva cu tine?

— Nu.

— Bine.

Un zgomot scurt, probabil se ridica din pat.

— Dă-mi două ore.

— Da.

— Atunci stai jos. Te văd eu.

— Te aștept.

— Nu mă aștepta. Fii... 

Am închis. M-am așezat pe marginea șoselei, după parapetul de protecție. Metalul era rece, aspru, cu vopseaua sărită pe alocuri. M-am sprijinit de el ca de un reper stabil, nu ca de un adăpost. Soarele începea să urce, aruncând peste tot acea lumină crudă de dimineață care nu mângâie. Lumina care nu iartă. Lumina care te obligă să vezi că ai supraviețuit unei nopți pe care nu trebuia să o duci până la capăt.

Stăteam și așteptam. Pe Oancea. Așteptam carabinierii italieni, pe care îi anunțasem imediat după impact. Așteptam platforma de la garaj, chemată să ridice ce mai rămăsese din mașină. Așteptarea nu mă neliniștea. Am trăit ani de zile în care așteptarea era procedură operațională. Ordinele veneau rar. Doar consecințele erau sigure. Doar că aici nu era vorba de un dispozitiv, de o misiune sau de un obiectiv. Aici așteptam confirmarea unei realități pe care încă nu o acceptam. Un TIR a trecut pe lângă mine. A claxonat scurt. Reflex mecanic. Am ridicat privirea fără grabă, fără reacție. Ce aș fi putut să-i spun? Că alerg după ceva ce se rupsese deja? Că sunt un bărbat matur care încă refuză evidența? Că unele drumuri nu se termină prin impact, ci cu mult înainte?

Traficul curgea. Mașini grăbite, camioane încărcate, vieți care mergeau mai departe fără să știe nimic despre mine. Șoseaua nu părea să fi reținut ceva din ceea ce se întâmplase peste noapte. Asfaltul era uscat. Aerul era curat. Doar mașina mea, aruncată într-o parte, spunea o poveste care nu interesa pe nimeni. Carabinierii aveau să vină, să noteze, să mă întrebe, să bifeze rubrici. Garajul urma să ridice epava, să o ducă într-un loc unde urma să fie evaluată, declarată pierdere totală și ștearsă din circulație. Totul avea soluții. Totul avea proceduri. Mașina mea era distrusă. Asta era clar. Metalul nu mai putea fi readus în forma lui inițială. Structura era compromisă. Dar nu realizam încă faptul esențial. Nu mașina trebuia abandonată. Stăteam pe marginea drumului, cu mâinile sprijinite pe genunchi, urmărind umbrele care se mutau odată cu soarele. Așteptam oameni care urmau să rezolve consecințele vizibile. În mine, însă, ceva rămăsese suspendat, fără procedură, fără termen, fără martori. Așteptarea continua.

Oancea a ajuns exact după două ore. A coborât din Renault-ul lui negru, m-a privit o clipă, fără grabă. Privirea aceea scurtă, tăioasă, fără empatie demonstrativă. Privirea care nu caută vinovați și nici explicații. Doar se asigură că omul din fața lui nu s-a rupt.

— Arăți prost, îmi spune, privindu-mă de jos în sus și iar de sus în jos.

Nu era ironie. Nu era nici compasiune. Era raport, scurt, precis, clar, soldățesc.

— Mulțumesc, Da Vinci...

A înclinat ușor capul, ca și cum răspunsul fusese suficient.

Între timp veniseră și carabinierii. Doi. Corecți, distanți, fără grabă. Au privit mașina, poziția ei, urmele de pe asfalt. Au pus întrebări simple, scurte. Am răspuns la fel. Date, ore, direcții. Nimic despre motiv. Nimic despre drum. Pentru ei era doar un accident. Un dosar care trebuia închis. Platforma a ajuns la scurt timp după ei. Motorul ei a acoperit pentru câteva minute zgomotele dimineții. Mașina a fost ridicată cu grijă, ca un obiect care nu mai poate opune rezistență. Curele strânse. Metalul a scârțâit scurt, apoi a tăcut. N-a mai rămas nimic pe marginea șoselei care să indice că acolo fusese un impact. Doar câteva fragmente de sticlă, împrăștiate fără ordine.

Unul dintre carabinieri mi-a întins un formular. L-am semnat. Apoi altul. Mi-au restituit actele. Un gest mecanic, corect. N-au pus întrebări suplimentare. N-au privit mai mult decât era nevoie. Când au plecat, șoseaua a redevenit ce fusese. Trafic. Viteză. Indiferență.

— Hai, moșule, urci?

Am urcat. Ușa s-a închis cu un sunet scurt, solid. Interiorul mașinii m-a învăluit imediat. Miros de cafea rece, veche de câteva ore. Tutun uscat, impregnat în tapițerie, nu proaspăt, nu agresiv. Mirosuri stabile. Mirosul drumurilor lungi, al nopților fragmentate, al bărbaților care trăiesc cu lucruri nerezolvate fără să le transforme în discurs. Am inspirat adânc, fără să-mi dau seama. Aerul din plămâni s-a așezat altfel. Corpul meu a înțeles înaintea minții că perimetrul s-a schimbat. Nu mai eram singur. Nu mai eram expus. În preajma unui camarad de arme, tensiunea nu dispare. Se disciplinează. Se strânge înapoi în limite suportabile.

Oancea a pornit motorul fără să spună nimic. N-a întrebat unde mă doare. N-a întrebat ce s-a întâmplat. Știa că, atunci când va fi nevoie, voi spune. Sau nu. Ambele variante erau acceptabile. Cu camarazii nu există presiunea confesiunii. Există doar disponibilitate.

Stăteam pe scaun, cu spatele lipit de spătar, și simțeam cum greutatea din piept se stabilizează, nu pentru că problema dispăruse, ci pentru că nu mai trebuia să o țin singur. Nu era alinare. Era sprijin, era o grindă pusă sub ceva ce riscă să cedeze. Mașina lui nu era un refugiu. Era un spațiu sigur, un spațiu în care haosul nu era comentat fiindcă era ținut bine sub control. Pentru câteva ore, cât urma să fim pe drum, știam că nimic nu se va prăbuși mai departe. Indiferent dacă lucrurile s-ar fi rezolvat sau nu. Eram din nou lângă cineva care știa exact cum arată prăbușirea și nu se speria de ea. Am privit înainte. Drumul se deschidea liniștit. Oancea conducea constant, fără mișcări inutile. În mașina aceea, mirosind a cafea rece și tutun vechi, nu se reparase nimic. Dar ceva se oprise din cădere.

A pornit fără să întrebe direcția. Știa că, mai devreme sau mai târziu îl voi direcționa. Mâinile lui erau ferme pe volan, mișcările precise, fără ezitări inutile. Tipul acela de siguranță care nu se explică și nu se negociază. Drumul a început fără să ne vorbim. Tăcerea aceea grea, compactă, specifică oamenilor care știu că urmează lucruri ce nu pot fi oprite și, tocmai de aceea, nu se grăbesc să le numească. Motorul torcea constant, asfaltul curgea sub roți, iar eu priveam înainte fără să caut nimic anume.

— Spania... Mergem la Valencia, am spus după câteva minute. Vocea mea a intrat în tăcere fără să o spargă, ca o piesă care se așază într-un mecanism deja în mișcare.

— Bine, căpitane. Oancea nu a reacționat. A lăsat informația să se așeze, ca pe o coordonată confirmată.

— Știi ce vei găsi la Valencia? Întrebarea lui nu era o provocare. Era o verificare, era genul de întrebare pe care o pui doar când începi să intuiești deja răspunsul.

— Pe Carmen, cred... Am spus-o simplu, ca pe un fapt, ca pe un nume de localitate pe o hartă.

—  M-am gândit eu... Calm, fără accent, fără intenția de a mă corecta. Mai  degrabă ca pe o constatare finală, spusă pentru ca lucrurile să nu rămână confuze între noi.

Nu am răspuns. Nu pentru că nu aveam ce. Ci pentru că răspunsul îmi era limpede, dureros de limpede, doar că refuzam încă să-i dau formă. Unele adevăruri devin reale abia când le rostești. Iar eu nu eram pregătit să le fac reale. Oancea nu a insistat. A privit înainte, a ajustat ușor direcția și a continuat să conducă. Drumul se desfășura egal, iar tăcerea a revenit la locul ei, mai grea ca înainte, dar stabilă. Nu era o tăcere ostilă. Era una care știa exact cât poate duce fiecare dintre noi.

Drumul spre Valencia a fost mai lung decât orice marș forțat. Nu prin distanță, ci prin ceea ce l-a umplut. Cu cât înaintam, cu atât devenea mai clar că nu mergeam să schimb ceva. Am înțeles că mergeam doar să confirm ceea ce se decisese fără mine. La început am vorbit. Puțin. Atât cât trebuie spus unui camarad astfel încât să nu existe neclarități. I-am spus despre Carmen. Despre plecarea ei. Fără detalii inutile, fără justificări... Am raportat, mai degrabă, decât să mă confesez, o succesiune de fapte, puse într-o ordine care să aibă sens. Oancea a ascultat fără să mă întrerupă. Nu a pus întrebări suplimentare, nu a cerut alte explicații. Când am terminat, a dat scurt din cap. Atât. Gestul acela mic a închis subiectul mai sigur decât ar fi făcut-o orice discuție lungă. Din momentul acela, până aproape de Valencia, nimeni n-a mai rostit vreun cuvânt. Nu pentru că tăcerea ar fi devenit incomodă, ci pentru că tot ce trebuia spus fusese spus. Restul nu mai aparținea vorbelor.

Drumul curgea liniștit. Autostrada se desfăcea înaintea noastră, lumina se schimba încet, din aspră în obosită. Oancea conducea constant, fără variații. Eu priveam pe geam, urmărind cum peisajul se modifică fără să mă afecteze. Câmpuri, poduri, ieșiri spre orașe pe care nu le rețineam. Nimic nu se fixa. Tăcerea dintre noi era stabilă. O tăcere de oameni care au trecut prin suficiente lucruri încât să știe care este momentul în care cuvintele nu mai aduc nimic. Nu era tensiune. Era acceptare în stare brută, încă neșlefuită. Când am ajuns în Valencia, se făcuse deja seară. Cerul cobora încet peste drum, iar aerul se îndulcea fără să devină prietenos. Casele albe ale unui orășel de coastă au apărut la orizont, strânse unele în altele, ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva nevăzut. Oancea a încetinit și a oprit la câteva străzi distanță.

— Vrei să vin cu tine? Vocea lui era calmă, neutră. Întrebarea nu conținea nici o așteptare.

— Nu. Am spus-o fără ezitare. Știam că pasul următor trebuie făcut singur.

— Bine. Sunt la hotel… A pus frâna de mână. A oprit motorul. Nu a adăugat nimic.

Noaptea se așeza peste oraș. Iar drumul, deși se terminase, nu se încheiase încă. Am coborât. Picioarele îmi tremurau. Nu de oboseală. De luciditate. Casa avea o ușă albastră. Am bătut. Ușa s-a deschis. O femeie în vârstă m-a privit fără surpriză.

— Sandu? Carmen e sus.

Am urcat. Ușa era deschisă.

— Intră.... Carmen stătea la fereastră, cu spatele la mine. Privea marea.

— Ai venit.

— Am venit.

— Nu trebuia.

S-a întors. Era aceeași. Și totuși alta... Nu m-a izbit trădarea. Pentru că nu știam de ea. M-a izbit absența. Absența ca stare deja consumată, ca spațiu golit în avans, ca ceva ce nu mai aștepta confirmări.

— De ce ai venit, Sandu? a întrebat, fără să se întoarcă de la fereastră. Vocea ei nu era dură. Era plată. Ca și cum întrebarea fusese pusă mai demult și răspunsul nu mai conta.

— Pentru că trebuie să înțeleg.

Am spus-o fără apărare. Nu ca pe o cerere. Ca pe o necesitate.

— Nu vei înțelege, a spus.

Nu era refuz. Era constatare.

— Spune-mi, am insistat. Spune-mi ce n-am văzut.

S-a întors atunci. M-a privit direct, fără ostilitate, fără vină. Cu o oboseală care nu se mai putea ascunde.

— Sunt obosită, Sandu. Atât. Nici explicații. Nici reproșuri. Nici justificări. O oboseală adunată în timp, tăcută, lăsată să se sedimenteze până când plecarea a devenit singura formă de respirație.

— Atât? am întrebat.

Nu cu revoltă. Cu neîncrederea celui care încă mai caută o fisură.

— Atât, a repetat. Uneori atât e tot ce mai rămâne.

Am făcut un pas în cameră. Spațiul era străin, deși nimic nu părea impropriu. Ca un loc în care cineva locuise deja cu gândul plecării.

— Ai plecat fără să spui nimic.

— Ți-am spus, Sandu, a răspuns. De multe ori. Doar că nu erai acolo când vorbeam.

Cuvintele au căzut simplu, fără intenția de a lovi. Tocmai de aceea au lovit.

— Eram plecat, am spus mecanic. Știi unde eram.

— Știu, a spus. Și tocmai asta e problema.

Nu mi-a cerut să aleg. Nu m-a pus să mă apăr. Doar a numit ceva ce exista de mult.

— Eram singură de mult timp, Sandu. Chiar și când erai acasă....

A tăcut. Am tăcut. În camera aceea nu se încheia o relație. Se confirma o despărțire care se produsese cu mult înainte, fără martori.

— Am făcut tot ce am putut, am spus, aproape pentru mine.

— Știu, a răspuns. Și asta a fost tot.

Nu exista acuzație în vocea ei. Doar limitele unei realități pe care nu le mai putea negocia.

— Ce vrei de la mine acum?, am întrebat.

— Nimic.

A spus-o clar. Fără pauză.

— Doar să înțelegi că plecarea mea nu a fost o fugă...

Am stat două zile. Fără nici un acord, fără reguli rostite, fără promisiuni, fără încercări reale de apropiere. Era ca și cum doi oameni care se cunoscuseră cândva încercau, din inerție, să joace niște roluri vechi într-un decor care nu le mai aparținea. Gesturile erau corecte, aproape politicoase. Privirile, rare și calculate. Nimic nu se forța. Nimic nu se salva.

Am mers pe plajă. Alături, dar nu împreună. Păstram aceeași distanță constantă, ca într-o deplasare fără comandant. Vorbeam despre lucruri care nu conta să fie adevărate. Despre vreme, despre oraș, despre marea prea liniștită pentru sezon. Despre nimic. Cuvinte de umplutură, aruncate între noi ca să nu rămână golul complet neacoperit. Râdeam uneori, scurt, mecanic, ca și cum râsul ar fi fost o reflexie întârziată a altor timpuri. Noaptea, am dormit separat. Ea sus, într-o cameră mică, aerisită. Eu jos, pe o canapea prea scurtă, cu picioarele ușor îndoite, ca într-un bivuac improvizat. Distanța fizică nu era dureroasă. Era revelatoare. Spunea exact ce trebuia spus fără să mai fie nevoie de cuvinte. Nu lipsea apropierea. Lipsea nevoia ei.

În a doua zi, am încercat să o ating. Nu ca pe o revendicare. Nu ca pe o ultimă încercare disperată. Un gest simplu, aproape banal. Am întins mâna spre a ei, la o masă mică, într-o după-amiază fără semnificație. Nu s-a retras. Dar nici nu a răspuns. Degetele ei erau reci. Neprezente. Ca un obiect care nu mai aparține mâinii din care a făcut parte.

— Nu, Sandu, a spus încet. Te rog.

Nici o duritate în voce. Doar o limită clară.

Am retras mâna. Fără grabă. Fără revoltă. Ca atunci când înțelegi că un gest corect nu mai are locul lui.  Am rămas așa o vreme. Fără să ne atingem. Fără să ne apropiem. Fără să ne îndepărtăm dramatic. Totul se terminase înainte să ajungem acolo. Cele două zile nu fuseseră o încercare. Fuseseră o confirmare. Când am plecat, nu ne-am îmbrățișat. Nu am plâns. Nu am promis nimic. Nu mai era nimic de închis. Ușa fusese demult trântită. Noi doar verificaserăm că nu mai rămăsese nimeni înăuntru.

A treia zi dimineață am plecat. Oancea m-a luat fără să întrebe nimic. A privit o singură dată spre mine și a înțeles.

— Ai văzut, a spus.

— Da.

— Și?

Am stat o vreme fără să răspund.

— Și nu mai e nimic de făcut.

Nu a comentat. Drumul înapoi nu a avut grabă. Nu mai fugeam după nimic. Nici măcar după mine.

— Ce te doare cel mai tare? a întrebat după mult timp.

— Nu ce a făcut, am spus. Ci că a avut dreptate.

A dat din cap.

— Asta doare mereu.

Am ajuns la cazarmă seara târziu. Am intrat singur. Aceeași poartă. Aceleași ziduri. Totul era la locul lui. Eu nu...

M-am prezentat în regiment fără întârziere. Am răspuns corect. Am executat fără erori. În primele zile, corpul meu a preluat controlul. Când mintea refuză să se miște, corpul știe ce are de făcut. A fost construit pentru asta. Ani întregi fusese șlefuit până la automatism. Să răspundă. Să nu pună întrebări. Să reziste.

În astfel de momente, armata nu te trădează. Te susține exact atât cât trebuie ca să nu cazi. Dar nu mai mult.

După întoarcere, nimic nu s-a schimbat în exterior. Programul a rămas același. Orele aceleași. Comenzile aceleași. Zidurile aceleași. Ordinea nu fusese atinsă de nimic din ce se petrecuse în mine. Ordinea nu se solidarizează. Ordinea funcționează.

Abia seara, când zgomotele se retrăgeau, începea ceea ce nu avea program. Stăteam pe marginea patului, cu spatele drept, ca și cum aș fi așteptat o evaluare care nu mai venea. Îmi sprijineam palmele pe coapse și ascultam tăcerea. Nu tăcerea liniștitoare. Tăcerea tehnică. Cea în care nu există întrebări, dar nici răspunsuri. Am înțeles atunci un lucru pe care nu-l văzusem clar până atunci: Soldatul nu este o mască. Este tot un om. Dar un om construit să facă față extremelor, nu intimității. Să funcționeze sub presiune, nu în delicatețe. Să reziste la pierdere, nu la atașament.

Ani la rând îmi spusesem că dragostea poate coexista cu misiunea. Că este suficient să vrei. Că dacă îți îndeplinești datoria, restul se va așeza de la sine. Era o minciună confortabilă. O minciună utilă. Adevărul era mult mai simplu și mult mai dur: misiunea te schimbă. Nu prin violență. Te schimbă prin selecție. Tot ceea ce nu este indispensabil este împins la periferie. Emoțiile devin zgomot. Intimitatea devine vulnerabilitate. Iar vulnerabilitatea, într-un sistem construit pe control, este un risc. Carmen nu mi-a cerut niciodată să renunț la ceea ce eram. Mi-a cerut să fiu prezent. Să fiu acolo fără armură. Să rămân când nu exista pericol. Să nu plec în interior chiar și atunci când corpul era acasă.

Nu am știut să fac asta. Când vorbea despre singurătate, eu auzeam oboseală. Când cerea timp, eu auzeam amânare. Când se îndepărta, eu vedeam doar o problemă temporară, ceva ce se va rezolva după următoarea misiune, după următoarea întoarcere. Am fost învățat că rezistența rezolvă totul. Că dacă nu cedezi, câștigi. Că dacă duci suficient, primești dreptul la liniște.

Dar viața personală nu funcționează așa... Acolo, rezistența continuă devine absență, tăcerea devine refuz iar stabilitatea aparentă devine distanță. Sacrificiul, dacă nu este trăit împreună, se transformă în povară pentru celălalt. Nu Carmen a plecat prima. Eu plecasem cu mult înainte. Plecasem fără să-mi dau seama, convins că sunt încă acolo pentru că trupul meu revenea periodic între aceiași pereți. În realitate, reveneam doar fizic. Restul rămânea în altă parte, într-un regim de alertă permanentă, din care nu știam să ies...

Am început să-mi analizez viața ca pe un raport post-acțiune. Nu pentru a mă judeca. Ci pentru a înțelege unde s-a produs ruptura. Și am văzut-o clar: nu a fost o decizie. A fost o acumulare.

Fiecare plecare micșorează puțin spațiul comun. Fiecare întoarcere ratată mută limitele. Fiecare promisiune făcută din grabă devine o datorie neplătită. Iar la un moment dat, ceea ce numeai „noi” nu mai are consistență.

În armată, există un moment precis în care misiunea este considerată compromisă. Un prag după care continui doar pentru a extrage ce mai poate fi extras. Dar nimeni nu mai vorbește despre succes. În relația mea, acel prag fusese depășit cu mult înainte să-l observ. Încă de dinainte de Legiune, încă de pe vremea când eram ofițer în Armata Română.

În exterior, nimic nu trăda ruptura. Nu eram mai lent. Nu eram mai neatent. Nu căutam conversații. Nu le evitam. Totul era corect, curat, eficient. Exact așa cum se cere. Doar că, în spatele acestei funcționări impecabile, un singur gând nu îmi dădea pace.

Oare m-a înșelat?

Nu apăruse atunci, în Spania. Nici în zilele petrecute împreună. Atunci fusese doar oboseala ei. Plecarea. Limita. Acel „atât” care închisese totul. Gândul acesta a venit mai târziu, ca un reziduu toxic care nu fusese neutralizat la timp. Nu pentru că aș fi vrut să o acuz. Nu pentru că aș fi avut dovezi. Ci pentru că mintea caută ordine. Caută o cauză externă atunci când adevărul este prea greu de acceptat.

Dacă a existat un alt bărbat, atunci povestea avea o explicație simplă. Clară. Dureroasă, dar logică. Dacă nu, atunci rămânea varianta mult mai greu de dus: plecarea ca rezultat al unei uzuri lente, produse în timp, fără vinovați direcți, fără scene, fără trădări spectaculoase. Gândul revenea în momentele cele mai banale. În timp ce curățam arma. În timp ce alergam. În timp ce stăteam la masă cu ceilalți și râsetele curgeau pe lângă mine. Nu ca o obsesie furioasă. Ci ca o întrebare rece, repetitivă, aproape clinică.

Oare a fost cineva?

Și de fiecare dată când încercam să alung întrebarea, revenea aceeași concluzie, la fel de incomodă: chiar dacă ar fi fost, nimic nu s-ar fi schimbat. Plecarea rămânea. Decizia rămânea. Absența rămânea. Adevărul nu era dacă m-a înșelat sau nu. Adevărul era că nu mai conta. Și tocmai asta făcea gândul atât de greu de suportat: inutilitatea lui.

În război, întrebările fără scop sunt periculoase. Consumă energie. Distrag. Creează fisuri. Și totuși, acest gând refuza să fie clasificat, respins sau neutralizat. Nu pentru că era important, ci pentru că venea prea târziu, când deja nu mai aveam unde să-l plasez.

Îmi vedeam de treabă. Executam. Conduceam oameni. Dădeam ordine clare. Nimeni nu bănuia nimic. Doar eu știam că, undeva, într-un colț al minții, se formase o întrebare care nu mai cerea răspuns. Cere doar să fie recunoscută.

Oare m-a înșelat?

Și, mai ales, de ce aveam nevoie ca răspunsul să fie „da” ca să pot merge mai departe?