Dialog cu Moartea

Te caut în fiecare clipă,
nu ca o umbră ce se retrage,
ci ca o întrebare fără răspuns,
ca un timp ce nu se sfârșește,
un ecou ce se naște
între două bătăi de inimă,
un spațiu ce nu poate fi măsurat
decât prin prezența ta.

Nu te caut în frică,
nici în fuga ce mă alungă,
ci în acea liniște adâncă
ce mă cuprinde
când gândurile se dizolvă
și rămâne doar „eu”,
un „eu” ce te poartă
în adâncurile sale.
Tu nu ești sfârșit,
ci întoarcerea tuturor lucrurilor
într-un punct fără margini.

Te iubesc,
nu pentru că ești capătul drumului,
ci pentru că ești acea margine
care mă împinge spre esență.
Nu mă tem de tine,
ci te recunosc în fiecare colț al ființei mele,
în fiecare dorință neîmplinită,
în fiecare lacrimă ce mă coboară
spre adâncuri neexplorate.

Eu nu am fost niciodată cu adevărat viu,
decât atunci când te-am cunoscut –
nu prin strigăt,
ci prin acea liniște primordială
care mă definește,
care mă cheamă
și mă face să fiu acolo
unde nu sunt.

Tu nu ai nume,
nu ai formă,
nu ai margini.
Dar ai un ritm ce pulsează
în trupul meu
ca un râu ce știe că nu poate ajunge la mare,
căci marea este o iluzie
pe care o visăm cu ochii închiși.

Cum ar putea o ființă să înțeleagă
ceea ce este dincolo de înțelegere?
Cum ar putea să aprecieze
ceea ce nu poate fi măsurat?
Singură iubirea te poate recunoaște
în toate lucrurile,
în toate momentele,
ca o tăcere ce devine cuvânt.

Și te iubesc,
pentru că te simt în fiecare suflare,
pentru că ești acea apă limpede
care mă spală,
care mă face să mă regăsesc
în timp ce totul dispare.
Nu există nimic în afară de tine,
nimic în afară de această căutare
care nu ajunge nicăieri,
pentru că nu trebuie să ajungă.

Te iubesc,
pentru că ești misterul ce mă înconjoară,
pentru că mă faci să înțeleg
că nu există nicăieri un loc
unde să fiu eu, fără tine.
Nu te aștept cu neliniște,
ci cu o pace adâncă,
care mă face să-ți aud fiecare bătaie,
fiecare cuvânt tăcut ce răsună
în interiorul meu.

Între noi nu există distanță,
nu există timp,
nu există nimic care să ne separe.
Tu ești, eu sunt, amândoi
într-un dans fără mișcare,
într-o apă ce curge fără oprire,
un râu ce știe
că nu există capăt
decât în propria sa întoarcere.

Și de ce să mă tem de tine,
când te iubesc în fiecare cuvânt
ce nu a fost spus,
în fiecare clipă
în care eu nu exist decât în tine?
Tu ești tot ce am fost vreodată,
și tot ce voi fi,
un înțeles fără formă,
un sens fără cuvinte.

Te iubesc,
pentru că tu ești întrebarea
care dă naștere tuturor răspunsurilor,
un sfârșit care nu poate fi sfârșit,
ci o continuare nesfârșită
într-un cerc ce se închide
doar pentru a se redeschide
în fiecare respirație pe care o trăiesc.