Erou
Ce frig se lasă, iară, la început de toamnă...
Se văluresc nisipuri de-a vântului furie,
Când vălul nopții, negru, începe să se-aştearnă
Natura-mi pare moartă, secată şi pustie!
Mi-e frig şi mie-n suflet, am inima-ngheţată,
Un camarad murit-a, durerea mă apasă.
Mă chinuie-ntrebări – fără răspuns vreodată
– De ce nu te-ai oprit?... Acum ai fi acasă…
Nu te-ai întors din drum, păstrând un Legământ :
Credinţă Oastei Ţării demult tu i-ai jurat!
Ştiai că pân’ la moarte vei ţine-al tău cuvânt,
C-ai fost mereu și-n Viaţă, şi-n Suflet un Soldat!
Ajouter un commentaire
