Vous êtes le 
ème visiteur
De ce luna-mi zâmbeşte cu un surâs amar
când o privesc pe ceruri şi mă gândesc la tine?
Iar soarele-mi mângâie cu razele-i divine
obrajii-nvineţiţi de lacrimi şi suspine,
tu ai habar ?
De ce mereu copacii îmi cântă-a moarte doar
şi-mi înteţesc durerea, din crengi uşor mişcând ?
Iar negre păsări zboară din aripi fluturând,
eterna noapte rece prin vaiete chemând,
tu ai habar ?
De ce oceanul muge şi valuri argintii
izbesc în ţărmul mării cu creste-nvolburate?
Şi şuieră furtuna, şi vântu’-n geam îmi bate,
în noapte urlă lupii... şi pieptul mi se zbate,
oare, tu ştii?
Şi-n zorii ce suspină-n potir de dimineţi
eu plâng trecuta noapte şi trena-i fermecată
când sufletu-mi te roagă, zdrobit, încă o dată:
Hai, uită-mă! Şi poate... chiar vei citi vreodată
POVESTEA UNEI VIEŢI!
Commentaires (1)
- 1. | 17/01/2015