Vous êtes le 
ème visiteur
Năzuinţă
Adesea-mi spun: Ce-s eu? – ţărâna-mi arde –
Căci fără tine, Doamne, sunt pustiul
Când sufletul din pumni lumina-ţi soarbe
Înmugurind în sufletul meu Viul.
Şi-am înviat de-atâtea ori prin Tine
Când rob al minţii mele printre grinduri
Mă rătăceam în frici. Dar, oare, cine
Îmi risipeşte ceaţa de pe gânduri?!
Când mă-nfăşori în mantia-ţi divină
Cu alb îmi umpli sufletul, mă mântui
De-atâtea ori, din temeri şi din tină,
Mă-nalţi şi toate temerile-mi scuturi.
Ştii cât aş vrea - măcar o zi - o, Doamne,
Să-ţi fiu pe plac, o săptămână,-o lună...
Presară-mi primavară peste toamne
Ca viaţa toată să mă ţii de mână!